O CULTURĂ APUSĂ POATE AŢIPI UN MOMENT

Monumentele de la Sarmizegetusa Regia, distruse de romanii cuceritori, care apoi au depopulat şi menţinut zona sub o strictă supraveghere militară, au fost acoperite de o pătură de pământ protector şi au rămas ocrotite timp de 17 secole, astfel că atunci când au fost dezvelite, ele nu prezentau urmele unor distrugeri sau modificări majore în decursul timpului. Poate aşa a trebuit să se întâmple, adică monumentul măreţiei şi gloriei cuceritorului să înfrunte veacurile, ca martor al decăderii şi dispariţiei imperiului pe care îl glorifica, să cunoască apoi o transfigurare parţială ce să ateste o altă perioadă de renaştere a rolului Romei, în timp ce monumentele Sarmizegetusei să aştepte ocrotite de solul pe care s-a plămădit spiritualitatea care le-a dat naştere, având un destin similar cu cel al poporului învins, nevoit să-şi adăpostească în cutele cele mai adânci ale cugetului său autenticitatea spiritualităţii sale, în lupta pe care a dus-o multe secole la rând, ca sub diverse stăpâniri străine să-şi păstreze fiinţa şi identitatea naţională.

Aşa cum frumos se exprimă Ivar Lissner, „O cultură apusă poate aţipi un moment, poate visa în marea nemăsurată a mileniilor şi amintirilor. Ea poate fi îngropată, acoperită sub greutatea apăsătoare a pietrei şi a pământului. Şi totuşi ea se află în noi, chiar dacă vestigiile ei materiale sunt încă nedescoperite şi ascunse undeva departe“ („Culturi enigmatice“, Bucureşti, 1972, p. 13). În adevăr, în timp ce monumentele care condensau înalta spiritualitate a învinşilor erau ascunse sub stratul solului roditor al Daciei, îşi sunau surd şi penetrant chemarea ca nişte clopote din adâncul apelor şi acea spiritualitate care Ie-a plămădit, îmbinată tocmai cu elemente ale spiritualităţii învingătorilor de odinioară, a fost factorul principal al capacităţii de asimilare a tuturor străinilor, de alimentare a luptei de rezistenţă, a fost sursa de energie pentru afirmarea independenţei şi unităţii naţionale.>>> continuarea aici >>>

Lasă un comentariu

ROATA

Am vãzut-o imaginatã în vechi frece de vechi biserici, oarecum ştearsã, cu culorile abia perceptibile şi mi-am spus cã, iatã, hieroglifa ce vizualizeazã timpul nu se poate nici ea sustrage efectului a toate marcator al acestuia, ca o pedeapsã pentru faptul cã timpul, cel care se sustrage înţelegerii noastre nu poate fi definit în cuvinte şi, cu atât mai puţin, imaginat în forme. Într-o scrisoare cãtre Lucilius, Seneca scria cã, din tot ce avem, nimic nu este al nostru, decât timpul; dar şi pe acesta, la un moment dat, ni-l ia cineva. Aşa şi este! Ce putem avea noi, fiinţele trãitoare în timp mãsurat, pe fruntea fiecãruia dintre noi fiind adânc gravatã sentinţa de condamnaţi la moarte, în afarã de timpul existenţei noastre, pe care îl avem pânã la executarea sentinţei capitale?

Timpul nu îl putem imagina în forme sau descrie, fiindcã îl trãim, este în noi. Bãtrânii înţelepţi ne-au lãsat formula „Vremea vremuieşte“ — amarã constatare, care ascunde în ea şi o capitulare resemnatã. Ori, profunzimea înţelepciunii acestei formulãri este datã tocmai de resemnare. Desigur, ca fiinţe raţionale, putem sã fim nemultumiţi, putem considera nedrept faptul cã nimeni nu ne-a întrebat unde şi când vrem sã ne naştem, cum nu am fost întrebaţi nici dacã vrem sã murim. Dar, ce conteazã pãrerile noastre în faţa a ceea ce numim „destin”? Spunem cã cel al cãrui timp s-a împlinit „a plecat dintre noi“. E o formulare legatã de speranţa post-existenţei. Numai cã nu avem nici o dovadã cã „cel care a plecat“ mai merge sau mai ajunge undeva. Aceastã nesiguranţã face ca taina ce o întruchipeazã timpul sã fie mai adânc de neînţeles. În cercul nostru de fiinţe trecãtoare încercam sã >>> mai departe aici >>>

Lasă un comentariu

VREMEA VREMUIEŞTE

Uneori mã imaginez — în imaginaţia mea sau în vis? — la ţãrmul nisipos al unei ape mari albastre-argintii — o mare sau un ocean? — ale cãrei valuri îmi spalã picioarele, iar uneori urcã şi mai sus şi par cã mã cheamã spre întinderea fãrã sfârşit; steluţele clipesc unele pe boltã, dar parcã mai multe cãzute în valuri; spre apus soarele mare şi roşietic coboarã, în timp ce spre rãsãrit apare luna plinã şi cineva parca îmi şopteşte „Soarele şi luna/ I-au ţinut cununa“. Oare undeva în adâncuri un clopot tainic sã fi sunat şi pentru mine „semnalul“? În mitologia popoarelor nordice, moartea este imaginatã ca un bãrbat cu pãlãrie cu boruri largi înfãşurat într-o mantie neagrã iar la celelalte popoare este imaginatã o babã urâtã, dotatã cu o coasã. În toate mitologiile, însã, nimic nu îl poate împiedica pe acest personaj sã îşi îndeplineascã rolul. Într-o frumoasã poveste arabã, califul galopeazã de la o cetate la alta pentru a scãpa, dar pe poarta fiecãruia îl aşteaptã femeia cu coasa. Mie nu-mi apãreau asemenea personificãri ci doar imaginea (şi chemarea) acelei Ape Mari. De la o vreme, mereu îmi venea în minte un fragment dintr-o scrisoare cãtre Lucilius, a lui Seneca, pe care o citisem demult: „din tot ce avem, nimic nu este al nostru, decât timpul, dar şi pe acesta, la un moment dat, ni-l ia cineva“. În adevar, ce putem avea noi, fiinţe trãitoare în timp mãsurat/limitat pe fruntea fiecãruia dintre noi fiind adânc gravatã sentinţa de condamnare la moarte, în afarã de timpul pe care îl avem pânã la executarea pedepsei finale?

În imaginarea, sau visul meu, eram liniştit. Poate fiindcã mã pãtrunsese resemnarea înţeleaptã ascunsã în strãvechea constatare: „Vremea vremuieşte“. Eram liniştit fiindcã, alãturi de dovezile de simpatie din partea studenţilor şi dovezile de respect din partea colegilor, au apãrut în viaţa mea aspecte oarecum ciudate, precum acelea cã afecţiunea soţiei mele îmi sugera tot mai pregnant comportarea ocrotitoare a mamei mele, cã tânara ei „nepoatã“ devenea tot mai evident copilul pe care nu l-am avut niciodatã.

Aşteptând liniştit valul cel mare care sã mã absoarbã în nemãrginirea spaţiului/timp pe nisipul plajei au apãrut urme întipãrite adânc. Cel care ni s-a pãrut cã se aşeazã lângã mine, sau chiar a fãcut asta, un bãrbat cu privire pãtrunzãtoare şi pãrul argintat, dupã clipe de tãcere, m-a întrebat „ce mãrturiseşti?“ arãtând cu un gest discret, urmele pe nisip ale paşilor mei, pe care valurile apei/timp le ştergeau. Grea şi tulburãtoare întrebare. Nu ştiu exact de ce atunci mi-a trecut prin minte imperativul „Cunoaşte-te pe tine însuţi!“ imprimat pe frontispiciul templului lui Apollo. Şi mi-am dat seama cã, în fond, trebuie sã mã întreb>>> continuarea aici >>>

Lasă un comentariu

MARILE MUZEE – EFECTUL CONQUISTELOR

Plămădită de spiritualitatea ardentă a Renaşterii şi iradiată de Iluminism, noua atitudine referitoare la monumente şi-a găsit o strălucită expresie în cadrul suflului înnoitor adus de revoluţia franceză din 1789, când prin Decretul Convenţiei Naţionale din anul II al Republicii se recomandă conducătorilor departamentelor administrative ale ţării: „Amintiţi-vă că voi sunteţi păstrătorii unor bunuri pentru care marea familie a naţiunii are dreptul să vă ceară socoteală. Barbarii urăsc şi distrug monumentele de artă; oamenii liberi le iubesc şi le păstrează.“

Treptat s-a dezvoltat aria şi caracterul sistematic al săpăturilor arheologice. Cu toată dispersarea zonelor de interes arheologic, Roma a rămas constant în atenţia cercetătorilor şi în afară de echipele naţionale, aici se deschid săpături arheologice şi din iniţiative străine, cum au fost cele iniţiate de Lucien Bonaparte, cele din grădinile Farnese, unde zona fusese achiziţionată de Napoleon al III-lea, sau cele organizate de ţarul Nicolae I pe Palatin.

În conştiinţa omenirii s-a instaurat tot mai limpede atitudinea de respect faţă de creaţiile înaintaşilor, adoptându-se o conduită de preţuire efectivă a monumentelor, cât şi de valorificare a informaţiilor pe care acestea le cuprind – reverberând tot mai larg şi mai adânc în conştiinţă rostirea revoluţionarilor francezi, în sensul că oamenii liberi iubesc şi păstrează monumentele.

1.7. Cu toate acestea, din păcate, nu au încetat atitudinile de dezinteres faţă de monumente şi au continuat chiar unele distrugeri.

Astfel, în anul 1740, arhitectul F. Sanfelice, tăind un drum la sud de Salerno, l-a proiectat să treacă prin mijlocul unui amfiteatru antic, iar coloanele templului din Paestum a vrut să le folosească la construirea unui pavilion de vânătoare. A fost însă oprit la timp de regele Carol al III-lea de Neapole. în anul 1879, splendidul templu egiptean de la Luxor, numit „Amon-Min“ sau „Haremul lui Amon“ era să fie transformat în hotel dacă nu ar fi fost intervenţia energică a arheologului Auguste Mariette.

Dar, în alte cazuri, demersurile salvatoare de ultimă clipă nu au mai avut loc. Astfel, nimeni nu l-a oprit pe guvernatorul turc care a dărâmat templul din Elefantina, ridicat de Amenophis al III-lea, astfel că acest atât de preţios monument nu îl mai putem cunoaşte decât din descrierile făcute de călătorii francezi din secolul al XVIII-lea.

Jefuirea statuilor şi a obiectelor de artă descoperite în villa lui Hadrian a continuat până în anul 1870, când guvernul italian şi-a asigurat stăpânirea asupra teritoriului. În zona de unde arheologul Ernest de Sarzec a extras 30.000 de tăbliţe cu scriere cuneiformă, după încetarea săpăturilor, au mai fost găsite şi furate aproximativ 40.000. Dintre toţi taurii înaripaţi, în greutate de 40 de tone, care au fost dezgropaţi cu ocazia săpăturilor făcute în Mesopotamia, în urma atacării de către bandiţi a plutelor cu care erau transportaţi, doar unul a ajuns la muzeul Luvru. Despre tezaurul descoperit în anul 1834 la Turang Tepe, numit „tezaurul de la Astrabald“, nu se mai ştie nimic. Din fabuloasele tezaure descoperite de>>> continuarea aici >>>

Lasă un comentariu

COLUMNA LUI TRAIAN CA SURSĂ ETNOISTORICĂ

Pentru a demonstra exactitatea cu care imaginile Columnei înfăţişează amănuntele de natură etnografică, autorul Kirâly Păli compară modul prezentării reliefurilor monumentului a diverselor categorii de auxiliari ai armatei romane, cu modul în care aceştia sunt descrişi de către diverşi autori din antichitate. Despre modul înfăţişării auxiliarilor germani scrie că: „Datorită măiestriei artistice a sculptorilor şi a minuţiozităţii lor, aceşti germani se pot recunoaşte din prima privire. Îmbrăcămintea lor este identică cu descrierea care le-o face Tacitus, de pe vremea când Traian îşi ocupa tronul. Ei poartă tunici groase de lână pe care le închid la umăr cu o copcă sau cu un spin. Cei bogaţi au îmbrăcămintea mai mulată pe corp. În general, îmbrăcămintea lor este modestă şi atunci când intră în luptă o aruncă, de aceea, aşa cum sunt arătaţi pe Columnă, ei luptă cu bustul gol, dând o impresie înfricoşătoare, mai ales că ei atacau urlând. Majoritatea au scut, ciomag primitiv, dar unii dintre ei au deja şi sabie. Deşi sunt atât de primitiv înarmaţi, ei au mare greutate în tabăra romană, dovadă şi faptul că – aşa cum ilustrează şi basoreliefurile – ei se aşează în faţa tribunei de pe care împăratul îşi ţine cuvântările sau împarte darurile. Este de presupus că printre ei se aflau şi batavii, despre care se ştie că erau cei mai viteji, Tacitus scriind că: „Romanii au respectat titlurile şi drepturile acestor aliaţi, nu i-au încărcat cu dări şi ferindu-i de impozite şi de alte greutăţi îi ţineau numai pentru război, folosindu-i ca ghiulele”. Pe basoreliefurile Columnei se pot recunoaşte în mod cert, după podoabele capilare, suevii, cei care poartă părul dat peste cap, legat în coc, această podoabă deosebindu-i pe oamenii liberi de sclavii lor şi, aşa cum arată Tacitus, aceştia îşi împodobesc cocurile sub ochii adversarilor. Traian s-a folosit foarte bine de ei, fiind ostaşi dârji şi cunoscând tehnica de război romană. Pe basoreliefuri întâlnim mult germanii. Se pare că toate popoarele aliate din Germania liberă au luat parte la lupte” (op.cit., p. 176).

Pentru a da încă un exemplu despre valoarea documentară a detaliilor etnografice ale Columnei, autorul citat examinează descrierea pe care Strabon o tace maurilor, care au apărut şi ei ca trupe aliate în cadrul marii concentrări de trupe pe care a realizat-o Traian. După descrierea marelui geograf al antichităţii, maurii, deşi locuiesc o ţară minunată, sunt în general nomazi, dar cu toate acestea, ei se îngrijesc foarte mult, îşi pun părul şi barba pe „bigudiuri” spre a le face bucle, poartă bijuterii de aur, îşi curăţă dinţii şi îşi taie unghiile. Foarte rar trecătorii se ating unii de alţii, ca să nu îşi>>> mai departe aici >>>

Lasă un comentariu

DOUA ESEURI ” DACICE ”

 „DACII NEMURITORI” PE COLUMNA LUI TRAIAN

„Rareori arta unui popor învingător, celebrându-şi propria victorie, a ştiut să găsească accente de atât de nobil respect pentru cei învinşi. Nu mai vorbim de străvechile arte, egipteană şi asiriană, care cu o cruzime barbară se complac să reprezinte în chip cât se poate mai ruşinos şi mai ridicol măcelul şi fuga celor învinşi. Nu mai vorbim de naivele reprezentări medievale, dar însăşi marea noastră artă italiană nu a ştiut să dea cinste duşmanului cu o nobleţe atât de generoasă. Marii pictori veneţieni, reprezentând pe pereţii palatului ducal gloriile Serenissimei, nu se reţin de a da duşmanului, ca singur atribut, guri crispate de urlet şi corpuri care se rostogolesc la pământ” (Roberto Paribeni).

Autorii antici îi numeau pe daci „nemuritori” pentru faptul că ei se credeau a fi astfel. Şi în adevăr, ei sunt nemuritori ca zestre etnică, fiind unul dintre cele două puternice rădăcini care au fuzionat în trunchiul poporului român.Pentru amintirea istorică ei sunt nemuritori şi datorită faptului că >>> continuarea aici >>>
________________________________________________________________

DUNĂREA LA CAZANE 

Pe malul de nord al Dunării, o stâncă masivă (de înălţimea unui bloc cu patru etaje) se ridică din ape, pe care privind-o, prof. univ. dr I.C. Drăgan şi-a imaginat-o a fi semnul de mărturie a fermităţii şi neclintirii celor care au fost învinşi.

Şi a hotărât că această stâncă se cuvine să dobândească înfăţişarea regelui erou Decebal.

Din profundă dragoste faţă de patria noastră, faţă de poporul nostru şi de istoria lui, s-a născut şi planul transformării stâncii uriaşe de lângă Orşova cea mai înaltă stâncă sculptată din lume într-un monument impresionant.

Lucrarea este dificilă, nu numai prin amploarea ci, cât şi datorită faptului că sculptorii trebuie să se instaleze în dreptul ei pe pontoane fixate în apele fluviului şi apoi sa folosească modalităţi de ancorare specifice alpiuişlilui. pentru a putea sculpta.

Costul lucrării, suportat de domnul prof. dr. I.C Drăgan, se ridică la milioane de dolari. Între investiţiile similare făcute de I.C. Drăgan, această gigantică sculptura este cel mai important monument-cadou făcut memoriei noastre istorice.

Dar nu doar pentru mărimea deosebită a efortului financiar merită să mulţumim iniţiatorului acestui monu­ment, ci mai ales pentru semnificaţia acestuia. El se constituie ca>>> mai departe aici >>>

 

Lasă un comentariu

ESEU : Cine este ” Al treisprezecelea Caesar „?

Am primit acum câteva zile mai multe cărţi semnate de Mariana Brăescu, autoarea pe care mi-o amintesc ca fiind în lumea literară „un personaj”, prin distincţie, discreţie şi sensibilitate rar întâlnite. Una dintre ele este o piesă de teatru, cu titlul ciudat de „Al treisprezecelea Caesar”.

Aparent, în prim plan, e un joc inteligent – un joc în decor care îndeamnă la „amintiri” din spaţiul vechiului teatru italian; un joc unde şi personajele par decupate dintr-un patrimoniu clasic al dramaturgiei; un joc spumos, cu situaţii comice şi răstunări abile ale acestora; un joc aparent „nevinovat”, Dar în planul său ascuns, jocul e „vinovat” de sugestii grave care răzbat de sub derularea spumoasă a comediei, talentul autoarei dându-şi măsura tocmai în această îmbinare a planurilor şi dacă primul plan ne face sa zâmbim cel de-al doilea ne tulbură. Începând cu personajele: aviditatea de bani si de parvenire a personajului încărcat de falsitate numit atât de sugestiv „Îngeraşul” este regăsibil si astăzi poate chiar foarte des printre noi. La fel de des îi găsim şi pe Lambru şi Verdea, cei care se zbat sa cumpere talentul şi munca altora. Şi, Doamne, cât de des şi de agresiv ne este servită, în toate modurile posibile, porumbiţa şi nu doar din cauza invaziei manelelor si a muzicii de folclor denaturată şi deturnată ci şi datorită obsesiei imaginilor „sexy”. Cămătarul, cu rapacitatea şi obsesia lui de a poseda, din păcate, ne domină azi viaţa mai mult ca oricând. Dar Beizadeaua Popescu care îşi vinde operele pentru a-şi putea cumpăra operele lui dragi? Trebuia ca destinul sau să fie tragic, să nu poată vedea apărând sub numele sau ultima lui operă. Este semnificativ că nu i-o pot cumpăra cei care i-au negociat-o ci şi-o însuşeşte cămătarul – personajul care devine astfel mai clar modelul exponenţial al supremaţiei banului. Interesant, autoarea ţine să se dezvăluie, prin personajul „Scriitoarea”, care, rosteşte şi superba replică finală prin care îl defineşte pe creator ca fiind „cel de-al treisprezecelea Caesar”. Dincolo de tot şi de toate, „gradul” lui în ierarhia fiinţelor umane este aşezat statuar. Caesarii, reţinuţi de istorie, ramaşi ca modele ale unor trăsături morale odioase, pălesc în faţa prinţului spiritual care este adevăratul Caesar. Aşa cum autorul antic şi-a întrerupt opera după ce a scris despre doisprezece Caesari, aşa autoarea vrea să ne spună că seria acestora are un sfârşit şi trebuie să apară cel de-al treisprezecelea care – ca personaj – să reprezinte modelul exponenţial al adevăratei valori umane.

Pe vremuri, regizorul Florin Fătulescu, care mi-a regizat o piesă nu foarte agreată de oficialităţi, după ce s-a stabilit în America mi-a povestit cu ocazia unei vizite în ţară că la intrarea în teatrul unde se juca o piesă regizată de el a pus un mare afiş: „Aici se gândeşte”. Aşa şi la montarea acestei piese, unde s-ar cuveni să fie un afiş asemănător.

 

Lasă un comentariu

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.